Vant de toamna

Toamnă
Stefan Octavian Iosif

Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli
De vânt pe la fereşti,
Tu, suflet plin de griji şi de-ndoieli,
Te-nfiorezi de tristele-i poveşti...

El povesteşte despre moarte foi
Pe care le goneşte ca pe-un roi,
Ca pe-un convoi
De fluturi morţi, şi ţi le aruncă-n geamuri,

El stânge crini, şi roze, şi zambile,
El frânge ramuri,
Şi plânge, şi se tânguieşte zile
Întregi şi nopţi întregi, necontenit.

Acuma stins şi parcă ostenit
Abia suspină,
Ca plânsul violinei în surdină,
Apoi îşi schimbă fără veste tonul
Şi-uimit 1-auzi cum suie
Din nou diapazonul
Şi şuieră, şi fluieră, şi vuie,
Şi vâjâie, şi hohotă, şi geme
Într-un amestec înfiorător
De bocet, şi de vaiet, şi blesteme!
Ah, ce frumos, ce potolită vreme,
Ce veac senin fusese până ieri!

Ai fi crezut că firea amăgită
De visul cald al somnoroasei veri,
Aşa bogată-n fermecate vise,
Dormea, dar s-a trezit...

Văzând fugită
Vicleana vară care-o amăgise,
Acum, când înţelege adevărul,
Se zbate ca o mamă părăsită
Şi-n deznădejdea ei îşi smulge părul!...