Dan Desliu - Ecou
Purtai o rochie verde în seara de-atunci,
Cu luciu stins, ca fata fîntînilor adînci.
Îsi revarsase luna lumina ei de ceara,
Pe umerii tai, negri ramasi de peste vara,
Pe fruntea care, parca de toate se uimea
Pe gura – prea aproape o clipa de a mea.
Padurea, mi se pare, avea o melodie,
Straina pentru mine, necunoscuta tie ...
Cînd surîdeai, surîsul era de amintiri.
Aveai miscari domoale si degete subtiri
Si-aveam sa-ti pun o mie de mii de întrebari,
Cum, poate, numai vesnic nelinistitei mari.
Acele vorbe, toate, ramas-au de prisos,
Ca frunza ce-o asterne octombrie pe jos.
Se auzea cum vine agale catre noi,
Tacerea – ca o vulpe prin galbenele foi.
Taceam. Taceai. Si luna batea prin ramuri lungi,
Pe umerii tai negri, în seara de atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu