 |
| Boris Ioachim |
Vânt suav, ca de april,Îmi inunda, vesel, ceasul…
Vreau sa fiu, din nou, copil -
Cristalin sa-mi fie glasul.
Vreau bunica sa ma cheme
În casuta ei pleostita
Si sa simt, fierbând, cum geme,
Lapte, aburind pe plita.
În camara înnegrita,
Mirosind a busuioc,
Sa-mi simt viata ca-i menita
Spre visare si noroc.
Basme, molcom, povestite
De bunica - în înserari,
Sa ma ia pe nesimtite –
Sa ma duca-n alte zari,
Spre tarâmuri cu palate,
Cu calesti, cu zâne bune,
Cu-ntâmplari hazlii, ciudate –
Ba naive – ba nebune…
…Dar bunica nu mai este,
Nici casuta ei pleostita…
Însami, viata e o poveste –
Dar deloc preafericita.
Buruieni cresc, azi, pe locul
Unde ascultam povesti…
Si, nicicum, pribeag, norocul –
Nu-mi trimite, din zari, vesti.
Iar bunica tace-n taina
Sub un strâmb salcâm culcata…
Lutul rece-i este haina –Nimic nu-i ca altadata.
Ape-amare – în plin april,
Îmi inunda ochii, ceasul…
Nu mai pot sa fiu copil –
Si-necat îmi este glasul…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu